duminică, 20 ianuarie 2013

Arka lui Noa-Noa (1)



Ploua deja de cincizeci de zile, pământul plutea ca o saltea, când Spuki și Lolo își ziseră deodată: trebuie să inventăm o arkă, s-o construim din saltele de plajă și veste de salvare umplute cu aer, doar așa nu se vor îneca jivinele, nici alte obiecte necesare, nici chiar noi, cu toții vom fi salvați! Poate chiar și pe Doamne-Doamne îl vom salva de la un posibil înec, adăugă Lolo. Nu mai există acum niciun Doamne-Doamne, ci doar Noa-Noa, fiindcă Doamne-Doamne s-a umflat ca un burduf cu apă și a pleznit, o lămuri Spuki pe fetiță. Cine e Noa-Noa? îl întrebă Lolo bosumflată. Chiar noi, îi zise Spuki încrezător și se lovi în piept cu trufie de căpitan.
Corabia din saltele arăta ca o cazemată. Spuki era căpitanul, Lolo era consultant cu busola, alți căpitani nu se zăreau, doar niște ursuleți panda cu tichii de marinari și tricouri dungate peste niște bermude albe, croite, pare-se, chiar de Lolo. Ursuleții panda cu ochi de nasturi se antrenau să arate direcțiile de intrare în cazemată, cu ajutorul unor frunze ascuțite de palmier pe care le învârteau ca moriștile.
Ploaia îmbibase părul și pielea, jivinele se umflaseră, la intrare, de parcă ar fi fost bolnave de pojar. Ursuleții panda se pregătiră să le împartă tuturor caschete din nucă de cocos și termosuri cu ceai de nisip, folositoare împotriva potopului și a uraganelor. Animalele care urcau în arkă păreau, însă, să caute pe cineva anume.
Dar Doamne-Doamne unde e? întrebă perechea de elefanți care păși prima pe corabia din saltele și veste de salvare. A murit, le explică Spuki. Așa se zvonește, dar nu se știe dacă e chiar adevărat, adăugă Lolo. Sau e bolnav grav, adăugă la rându-i, Spuki. Are febră mare și nu ne poate ajuta acum, fiindcă trebuie să aibă grijă de el însuși. Dacă, însă, vom izbuti să ne salvăm, preciză Lolo, atunci îl vom salva cu siguranță și pe Doamne-Doamne. Deocamdată Doamne-Doamne nu mai are nici nume, o întrerupse Spuki, fiindcă și l-a pierdut, așa că singurul care mai poate salva lumea e Noa-Noa, zise sfătos băiețelul și le făcu semn grăbit elefanților să lase și celelalte animale să treacă.
Rinocerii aveau cornul umplut cu ciocolată pentru zile grele. Hipopotamii care veneau în urma lor țineau între fălci arbori cu banane și ananas, ca să nu piară nimeni de foame. Girafele își înlănțuiseră la gât cocotieri cu fructe semipleznite, ca nimeni să nu moară de sete. Perechile de tigri, pantere și leoparzi se hârjoneau, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cu ciutele și țapii gnu. Leoaica și leul priveau din vârful botului cum lumea întreagă se strâmtase ca un inel de apă. Lupii și vulpile începuseră să își spună unii altora povești cu înecați, în vreme ce veverițele, iepurii, cârtițele și hârciogii tăifăsuiau despre întinsul mărilor și al oceanelor. Struții și păsările flamingo deja încercau să le învețe pe celelalte păsări cum să nu mai zboare, ci să pălăvrăgească.
Nu va fi ușor, îi zise Lolo lui Spuki. Ne descurcăm noi cumva, o liniști băiețelul. Vulturii erau supărați de moarte că nu mai puteau avea cuiburi pe vârful munților. Rândunelele, privighetorile, mierlele și turturelele făgăduiră că nu vor cânta până nu vor avea din nou o țară a lor.
Ursuleții panda numărară cu baghetele lor din frunze de palmier exact o sută de soiuri de animale și păsări. Dar jivinele apelor? întrebă Lolo. Ele se descurcă și singure, îi zise Spuki, e la mintea cocoșului, fiindcă nu au nevoie de saltele. Și acum ce vom face ca să nu ne plictisim și să nu murim? întrebă din nou Lolo, deși știa răspunsul. O să dresăm animalele și o să le învățăm povești despre oameni, așa încât ele să nu uite niciodată că au fost salvate de niște oameni, adică de noi, de Noa-Noa. Până când ploile o să se oprească, până când uraganele o să sece, noi o să le învățăm tot ce trebuie. Chiar și despre balenele ucigașe o să le învățăm? zise Lolo bucurându-se. Chiar și despre ele.