Firimituri de iarnă (ivite special și nebănuit din Ținutul Celălalt)

- Lolo, oare de ce bufniţele sunt albe?

- Spuki, bufnițele-s albe, fiindcă nu e noapte niciodată!

- Oare simolimul lui felinar e bufniţar?

- Bufnițar e un solomonar de buzunar.

- Bufniţă cu papion, cu marsupiu, cu neon, bufniţă în avion, legănate-n semilună, bufniţele se adună!

- Dixit trickster!

Lolo fu atinsă pe-o aripă

de neostoita gripă,

își bea ceaiul și tiptil

doarme dusă în Empir.

Căluțul de lemn visat e de Spuki-n ascuns,

palatul cartonat merge pe roate ca un trenuleț uns.

Am mai spus-o cândva dinadins :

Cine pe cine visează și cine-i visat

în imperiul somnului glazurat?

Alisa doarme și ea lângă Lolo

când acolo nu e alt dincolo

decât locul de zăpadă și jar

pe care Olikups l-a prefăcut în zar.

Dar oare zarurile nu se joacă singure-n tavan

acolo unde Doamne-Doamne stă ghemuit după un paravan

care se sfarmă doar când Alisa îi saltă pe umeri pe copilași

ca să zboare cu ei în nimeni-nu-știe-care-sălaș.

Nu se știe când și nu se știe unde

poștașul pe Spuki și Lolo îi tunde

folosind în loc de foarfecă un zar

șlefuit pe-o frunză de arțar.

Dacă-ntr-adevăr e loc de joacă

în mansarda și bazinul care seacă,

de ce, Doamne-Doamne, Mal Arme

n-a făcut din zaruri scripete?

Scripetele-i aici-și-acum, dincolo de fum

locul de joacă s-a găsit singur pe sine într-un computer de scrum.

Prichindeii tocmai se hârjonesc și o fac pe Alisa să chicotească,

mansarda plutește, se-nclină și-apoi foșnește ca o broască țestoasă cu mască.

Iar noaptea peste lume stelele rânjite își demască.

Se prea poate ca magia să nu fie astfel numai rostopască.

Cu rostopasca trebuie să mai negociem mâine-poimâine un micro-poem

de vrem să meta-parastratificăm și să ne ultra-sanctificăm. :)

Arka lui Noa-Noa (2)

Nu apucară atunci pe loc să mai spună o vorbă, căci perechea de bursuci și cea de castori începură să se împingă și să se hârjonească până când doamna bursuc căzu din ambarcațiune. Lolo fluieră îngrijorată în vreme ce ursuleții panda începură să se agite cu frunzele lor de palmier. Văzând confuzia de pe ambarcațiunea din saltele și veste umplute cu aer, Lolo se aruncă după doamna bursuc, pe care o scoase din apă apucând-o de gât ca pe un pui jigărit. Era cât pe ce să sar și eu după tine, îi zise Spuki, scuturând-o pe Lolo de rochiță, ca să se usuce. Ar fi înțelept să nu te mai arunci după nimeni în apă, în caz că se mai întâmplă vreun accident, fiindcă doar doi oameni și atât există pe barca asta. Dacă vreunul din noi moare s-a zis cu lumea.

Mai mult de atât nu apucă să spună, întrucât fetița îi arătă buimacă un anumit lucru care plutea, acoperind mult din întinsul apelor. Era o barbă uriașă și albă, ocupând tot atâta spațiu cât o balenă care plutea în neștire, de parcă s-ar fi înecat de nu știu când și s-ar fi umflat ca un balon din cele înălțate cândva pe cer. Știu a cui este barba, șopti Lolo neliniștită, e a lui Doamne-Doamne. Am bănuit eu de mai multă vreme că a murit, dar nu am știut că s-a înecat, preciză atunci Spuki. Dar Lolo nu îl mai ascultă, ci sări înapoi în apă, ca să-i facă respirație gură la gură lui Doamne-Doamne. Of, Lolo, explodă atunci Spuki bosumflat, e doar o barbă uriașă și atât, nici măcar nu mai are ochi, gură și nas. De ce nu vrei să înțelegi că Doamne-Doamne s-a topit în apă și doar barba lui a mai rămas, strigă Spuki în urma lui Lolo și, în cele din urmă, chiar sări în apă după ea.

Întrucât, încâlcită în barba uriașă, Lolo era pe cale să se înece. Fetiței i se prinseseră mâinile și picioarele în șuvițele valvârtej ale bărbii, așa încât nu mai izbutea să înoate și să se țină la suprafața apei. Zărind-o cum se zbate, Spuki îi strigă să stea liniștită până o desface el din încâlceală, dar Lolo nu îl mai auzi, fiindcă înghițise prea multă apă. Spuki lovi cu brațele în ochiurile învălmășite ale bărbii uriașe, încercând să o taie și să o desprindă de pe Lolo, în același timp apucând capul fetiței, ca și cum acesta ar fi fost tăiat, ca să îl țină la suprafață. Respiră, Lolo, respiră, nu te opri, îi strigă el. Ochii lui Lolo erau deschiși și clipoceau. Dar Spuki nu era singur în încercarea lui de salvare. Elefanții, girafele, rinocerii și hipopotamii se aruncaseră și ei în ape, sfâșiind bucățile de barbă care se încâlciseră în jurul lui Lolo. Tigrii, panterele, leoparzii și leii, la rândul lor, rupeau bucăți din barba amăgitoare ca o plasă de păianjen, croind drum de ieșire din apa cea mare. Până la urmă, Lolo fu desfăcută din barba plutitoare, fiind mai apoi urcată pe ambarcațiunea din saltele, pe gâtul girafelor care funcționa ca o macara. Iar aici, Spuki o întoarse pe burtă și o apăsă până scoase toată apa înghițită din ea. Tij mâloi nil, pestum clavum divâdil, striga Spuki, în timp ce scotea apa din fetiță. Nimeni nu pricepu cuvintele lui, nici chiar Lolo care auzi cuvintele, ca prin vis, stâlcite.

Nu voi crede niciodată că Doamne-Doamne a murit de tot, fu primul lucru pe care îl rosti Lolo, cu ochii clipocind încă apoși. Până una-alta, eu am fost cel care te-am salvat, și nu Doamne-Doamne care mai degrabă a vrut să te înece, râse atunci Spuki, bucuros că fetița respira aproape firesc. Te rog, vino-ți în fire, fiindcă arka trebuie să o ia din loc, apele s-au înmulțit prea tare și suntem în pericol să ne scufundăm, dacă nu suntem atenți la felul în care cârmuim ambarcațiunea. Animalele și păsările care se aflau în arka lui Noa-Noa, dădură mai toate din cap, auzind spusele băiețelului. Of, Spuki, zise atunci Lolo, cu glasul ei obișnuit, iar te crezi Doamne-Doamne! Iar crezi că tu ai făcut Lumea și nimeni altcineva. Iată de ce va trebui să inventez cândva o mami a lui Doamne-Doamne, ca să te învăț minte să mai spui lucruri necuvenite. Vom trăi și vom vedea, râse atunci Spuki. Toate la vremea lor. Apoi arka lui Noa-Noa se urni într-adevăr, încărcată cu viețuitoare cum era, cu sau fără Doamne-Doamne.

Arka lui Noa-Noa (1)

Ploua deja de cincizeci de zile, pământul plutea ca o saltea, când Spuki și Lolo își ziseră deodată: trebuie să inventăm o arkă, s-o construim din saltele de plajă și veste de salvare umplute cu aer, doar așa nu se vor îneca jivinele, nici alte obiecte necesare, nici chiar noi, cu toții vom fi salvați! Poate chiar și pe Doamne-Doamne îl vom salva de la un posibil înec, adăugă Lolo. Nu mai există acum niciun Doamne-Doamne, ci doar Noa-Noa, fiindcă Doamne-Doamne s-a umflat ca un burduf cu apă și a pleznit, o lămuri Spuki pe fetiță. Cine e Noa-Noa? îl întrebă Lolo bosumflată. Chiar noi, îi zise Spuki încrezător și se lovi în piept cu trufie de căpitan.

Corabia din saltele arăta ca o cazemată. Spuki era căpitanul, Lolo era consultant cu busola, alți căpitani nu se zăreau, doar niște ursuleți panda cu tichii de marinari și tricouri dungate peste niște bermude albe, croite, pare-se, chiar de Lolo. Ursuleții panda cu ochi de nasturi se antrenau să arate direcțiile de intrare în cazemată, cu ajutorul unor frunze ascuțite de palmier pe care le învârteau ca moriștile.

Ploaia îmbibase părul și pielea, jivinele se umflaseră, la intrare, de parcă ar fi fost bolnave de pojar. Ursuleții panda se pregătiră să le împartă tuturor caschete din nucă de cocos și termosuri cu ceai de nisip, folositoare împotriva potopului și a uraganelor. Animalele care urcau în arkă păreau, însă, să caute pe cineva anume.

Dar Doamne-Doamne unde e? întrebă perechea de elefanți care păși prima pe corabia din saltele și veste de salvare. A murit, le explică Spuki. Așa se zvonește, dar nu se știe dacă e chiar adevărat, adăugă Lolo. Sau e bolnav grav, adăugă la rându-i, Spuki. Are febră mare și nu ne poate ajuta acum, fiindcă trebuie să aibă grijă de el însuși. Dacă, însă, vom izbuti să ne salvăm, preciză Lolo, atunci îl vom salva cu siguranță și pe Doamne-Doamne. Deocamdată Doamne-Doamne nu mai are nici nume, o întrerupse Spuki, fiindcă și l-a pierdut, așa că singurul care mai poate salva lumea e Noa-Noa, zise sfătos băiețelul și le făcu semn grăbit elefanților să lase și celelalte animale să treacă.

Rinocerii aveau cornul umplut cu ciocolată pentru zile grele. Hipopotamii care veneau în urma lor țineau între fălci arbori cu banane și ananas, ca să nu piară nimeni de foame. Girafele își înlănțuiseră la gât cocotieri cu fructe semipleznite, ca nimeni să nu moară de sete. Perechile de tigri, pantere și leoparzi se hârjoneau, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, cu ciutele și țapii gnu. Leoaica și leul priveau din vârful botului cum lumea întreagă se strâmtase ca un inel de apă. Lupii și vulpile începuseră să își spună unii altora povești cu înecați, în vreme ce veverițele, iepurii, cârtițele și hârciogii tăifăsuiau despre întinsul mărilor și al oceanelor. Struții și păsările flamingo deja încercau să le învețe pe celelalte păsări cum să nu mai zboare, ci să pălăvrăgească.

Nu va fi ușor, îi zise Lolo lui Spuki. Ne descurcăm noi cumva, o liniști băiețelul. Vulturii erau supărați de moarte că nu mai puteau avea cuiburi pe vârful munților. Rândunelele, privighetorile, mierlele și turturelele făgăduiră că nu vor cânta până nu vor avea din nou o țară a lor.

Ursuleții panda numărară cu baghetele lor din frunze de palmier exact o sută de soiuri de animale și păsări. Dar jivinele apelor? întrebă Lolo. Ele se descurcă și singure, îi zise Spuki, e la mintea cocoșului, fiindcă nu au nevoie de saltele. Și acum ce vom face ca să nu ne plictisim și să nu murim? întrebă din nou Lolo, deși știa răspunsul. O să dresăm animalele și o să le învățăm povești despre oameni, așa încât ele să nu uite niciodată că au fost salvate de niște oameni, adică de noi, de Noa-Noa. Până când ploile o să se oprească, până când uraganele o să sece, noi o să le învățăm tot ce trebuie. Chiar și despre balenele ucigașe o să le învățăm? zise Lolo bucurându-se. Chiar și despre ele.